Culturale.ro

“Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.”
(Adrian Păunescu, 1981)

Nu e deloc uşor să-l regăseşti pe poetul Adrian Păunescu în aglomeraţia de fiere şi maculatură în care s-a înveşmântat singur în timpul vieţii. Poezia s-a pierdut undeva pe drum, prin anii ‘70, ‘80, printre kilometri de texte alandala şi mesaje politice derizorii şi ruşinoase. Detractorii săi, justificabili din prisma biografiei stângace a poetului, îi neagă orice urmă de talent în puzderia de panegirice cu iz pestilenţial de -isme. Aplaudacii însă îi urcă pe piedestal toate vrutele şi nevrutele spuse guraliv şi extrovertit în plenara-i existenţă. E un dram de adevăr în toate.

Păunescu nu a fost un poet monumental, pentru că miile de poezii scrise de el sunt, în marea lor majoritate, texte fără nici o valoare literală. Abureli contemporane, rime fără nici un sens artistic, muzică asurzitoare pentru timpanele fine. Şi totuşi, în acest maldăr de cuvinte se regăsesc şi versuri de o claritate nefirească, versuri care, dacă ar fi strânse cu grijă într-un volum decent ca mărime, ar putea cuceri un loc veşnic în elita poeziei româneşti. Din păcate, nici un critic nu s-a învrednicit îndeajuns la acest efort intelectual. Volumele de versuri ale poetului Păunescu trebuie periate cu răbdare de timp, iar puţinele pagini care vor rămâne vor da seama de adevărata sa valoare şi vocaţie.

Însă, generaţia lui Păunescu îl va iubi sau huli dincolo de poeziile sale. Şi asta pentru că, în România, Păunescu, a fost doar tangenţial poet şi definitiv liderul unui fenomen atipic: Cenaclul Flacăra. Deşi isteria folk a avut aparent un iz de libertate, ea a fost doar o sfruntată înşelăciune a regimului trecut. Păunescu a fost atât de popular cu Flacăra sa pentru că a fost singurul care avea voie, în România comunistă, să desăvârşească o astfel de mişcare. Nu a fost vorba de nici un strop de dizidenţă. Poetul de casă al regimului Ceauşescu a profitat de favorurile acestuia. Cenaclul Flacăra, deşi un fenomen care a lansat o serie de melodii nepieritoare, a fost posibil tocmai pentru că Ceauşescu i-a permis să fie posibil. Şi Ceauşescu i-a permis pentru că Păunescu a scris şi ce trebuia să scrie. Fără probleme de conştiinţă, doar din vocaţie.

Acest lucru s-a văzut şi după 1990, când Păunescu a continuat să se gudure pe lângă regimul la putere. O făcea din instinct. Dacă ar fi totuşi ceva de apreciat la el, ar fi tocmai această transparenţă şi sinceritate politică. Spre deosebirre de mulţi intelectuali români cărora memoria le-a jucat feste în funcţie de culoarea politică a momentului, Păunescu a fost unul dintre puţinii care nu s-a dezis niciodată de ce a lăudat. Chiar şi la mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim din 1989 a continuat să poarte povara textelor pro-Ceauşescu pe care şi le-a asumat în permanenţă ca un militant din rândul întâi al conştiinţelor de stânga extremă.

Cu timpul, opera şi viaţa sa vor putea fi judecate fără ură şi fără părtinire. Deocamdată, Păunescu rămâne un excelent poet ascuns într-un miriapod de versuri îndoielnice şi un compozitor de partid şi de stat care a încercat, reuşind parţial, să transforme o “generaţia în blugi” într-un lung şir de aplauze slugarnice îndreptate înspre democraţismele politice în care a eşuat.

Personal, cred că poetul patriot al societăţii de consum şi de stat va fi salvat spre neuitare de poezia de dragoste. Iată câteva exemple:

Detalii

“Ştiu unde
Nu ştiu de unde,
Nu ştiu de ce.
Şi nu ştiu
Pentru ce merit
Dumnezeu te-a trimis
Pe buzele mele.”

Ce frumoasă eşti

“Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?”

A mea

“Cum treci acum şi apa e-n ruine,
şi-ţi este bine şi îmi este bine,
aş vrea să-ţi spun, iubito, că în tine
e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu milă şi mirare
cu întrebare şi cu disperare,
cu gelozie şi cu larmă mare,
c-un fel de fărdelege care doare.

Şi jur pe tine şi pe apa toată
care ne ţine barca înclinată
că vei rămâne – dincolo de număr
şi dincolo de forme, măşti şi vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un braţ în umăr.”

Vino

“Vino să mai spunem despre arte
Şi să ne iubim conspirativ,
În manej de substantive moarte
Vino să te cert fără motiv.

Vino unde cad dicţionare
Şi lirismu-i biciul de jocheu,
Vino unde verbul însuşi moare,
Vino să tăcem în grajdul meu.

Vino să te simţi neputincioasă
Când un hăţ de mâini am sa-ţi înnod,
Vino, vino să ne facem casă
În adverb de loc cu adverb de mod.

Vino unde mor încet gramatici,
Şi întregul timp e-un dezacord,
Când absurzii agramaţi, apatici
Mor şi ei, predicativ, de cord.

Vino unde inima te cere
Şi cuvinte mor cu gâtul frânt,
Vino în ţinutul de tăcere
Ca un ultim şi iertat cuvânt.“

Text publicat pe www.bogdanpitaru.ro.