Din colțul său de lume au mai rămas acum doar Gabriel Garcia Marquez și Mario Vargas Llosa. Ambii însă au trebuit, la vremea lorm să-și petreacă literatura prin “Tunelul” din Buenos Aires.

Detalii despre Ernesto Sabato și opera sa, pe Wikipedia.

Un astfel de volum, achiziţionat recent dintr-un anticariat bucureştean pentru doar 150 de euro, are o valoare cu atât mai însemnată cu cât beneficiază şi de o dedicaţie cu autograf scrisă chiar de poet.

Iată textul dedicaţiei către doamna “L. Dunăreanu” de pe unul din cele 500 de volume princeps ale ediţiei “La joie est pour l’homme”, tipărit la Marseille în 1936:

• “Domniei Sale, Doamnei L. Dunăreanu, cu cele mai respectuase sentimente de colegială afecţie şi de admiraţie pentru fiinţa care întruneşte atâta farmec, atâta distincţie şi atâta înţelegere pentru artă.”

Detalii despre acest subiect, pe site-ul b1.ro.

În acest context, “Portretul luptătorului la tinereţe” e greu de prins într-o critică cinematografică. Dacă ar fi să privim lucrurile neutru, lucru imposibil, filmul nu excelează. Altfel spus, un proiect salutar: măcar dacă cei care îl văd au curiozitatea să caute pe Google detalii despre personajul principal – Ion Gavrilă Ogoranu – şi tot este un câştig. Pentru că povestea acestuia e unică: absolvent de Agronomie şi ASE, militar la “Vânătorii de munte”, a condus un grup de rezistenţă anti-comunist în munţii Făgăraşului. A reuşit să nu fie prins aproape 30 de ani, a fost arestat abia în 1976, dar şi în acest moment destinul i-a surâs. A fost eliberat după intervenţia directă a preşedintelui american Richard Nixon şi a mai apucat să prindă sfârşitul comunismului, în 1989. A murit în 2006, publicând mai multe cărţi despre experienţa sa. Detalii despre Ion Gavrilă Ogoranu găsiţi pe Wikipedia.

În altă ordine de idei, o lipsă a filmului e scenariul netransparent, care lasă nelămurită chestiunea apartenenţei la mişcarea legionară a unora dintre partizani. Păcat, această chestiune ar trebui discutată şi clarificată, pentru că aruncarea ei sub preş nu face bine nimănui.

“Portretul luptătorului la tinereţe”

Detalii despre film, pe cinemagia.ro.

Unele personaje sunt surprinse în ipostaze inedite, aici punctând decisiv secvenţele cu Dan Voiculescu în propriul birou, altele sunt cârpite doar din imagini de arhivă de la televizor (cazul lui Sorin Ovidiu Vântu). Una peste alta, efortul lui Alexandru Solomon era necesar în vremurile de tulburare morale care ne înconjoară, dar chestiunea “Kapitalismului” şi fericirii adiacente nu este nici pe departe epuizată. Un proiect care merită continuat şi diversificat.

“Kapitalism – Reţeta noastră secretă”

Detalii despre film, pe cinemagia.ro.

Filmul, în întregime, este unul jucat de un singur personaj: Victor Rebengiuc, în rolul bătrânului pensionar Ion I. Ion, care ţine netulburat scenariul, nu foarte alert. Şi joacă excelent, fiind parcă prins într-un monolog fără sfârşit al imaginii, precum într-o piesă de teatru menită să-şi vrăjească spectatorii. Alături de el, o replică pe măsură oferă şi actriţa Camelia Zorlescu, în rolul soţiei.

Pentru nostalgici, dar şi pentru cei ce iubesc interpretările savuroase, “Medalia de onoare” este un film de văzut. Pentru cei care se aşteaptă la mai mult, ar putea fi o dezamăgire.

“Medalia de onoare” / “Medal of Honor”

Detalii despre film, pe imdb.com.

Asta-i subiectul: un divorţ. Tratat cu ironie şi un strop de umor, cu nuditate de ambe sexe, dar şi cu clasicele înjurături româneşti, de data aceasta rostite cu o tonalitate impecabile, parcă adânc exersată. Un singur reproş pentru acest film de week-end: personajul principal, interpretat de Mimi Brănescu, este mult prea conformist construit. Aproape atipic, fără vreo emoţie vizibilă, forţat să existe în scenariu doar din întâmplări.

“Marţi, după Crăciun” / “Tuesday after Christmas”

Detalii despre film, pe cinemagia.ro.

Aşadar, nu pierdeţi timpul dacă citiţi una dintre cele mai vândute cărţi ale anului trecut: “Trilogia Millenium“, trei volume cu intrigă poliţistă scrise de un jurnalist predestinat să devină romancier. Stieg Larsson (1954-2004) a murit la puţin timp după ce şi-a predat editorului cele trei cărţi şi nu a mai apucat să-şi vadă succesul literar. Poate că şi acest scenariu de viaţă a contribuit la popularitatea fără cusur a Trilogiei sale, dar, cu siguranţă, doar o poveste nu era suficientă pentru a se contura un destin.

“Bărbaţi care urăsc femeile”

Primul volum al seriei Millenium este şi cel mai literar dintre cele trei cărţi. “Bărbaţi care urăsc femeile” este o carte scrisă cu o mare doză de fler artistic, iar localitatea “Hedestad“, un teritoriu inventat de Larsson, este supremul succes al scriitorului suedez. Aici, în acest loc mirific, cu peisaje de basm, au loc evenimente odioase, crime teribile care te duc rapid cu gândul din “Hedestad” în anticul Hades. Firul poliţist al intrigii curge sănătos până în punctul în care sunt dezvăluite misterele povestirii. În acest moment totul devine previzibil, iar unele explicaţii sunt mult prea simpliste pentru ca, la acest capitol, cartea să poată concura cu rivalii genului. Arthur Conan Doyle, Edgar Wallace, Agatha Christie rămân şi peste veacuri autori mult mai ingenioşi…

Teoria conspiraţiei adusă la zi

Al doilea volum, “Fata care s-a jucat cu focul“, este singurul policier clasic din această serie. Acţiune şi adrenalină sută la sută, suspansul şi misterul conducând în zbor cititorul spre finalul criptic al cărţii, final care te duce imediat cu gândul la cel de-al treilea volum al trilogiei. Acesta, “Castelul din nori s-a sfărâmat“, continuă seria acţiunilor alerte din primele două volume, dar introduce mult mai consistent elemente de teoria conspiraţiei care par extrem de actuale în lumina politicilor practicate în Europa după 9/11. Finalul e unul deschis, dar cu happy end, semn că într-o ţară ca Suedia principiile democratice funcţionează, iar binele învinge întotdeauna erorile sistemului.

Blomkvist vs. Salander

Interesant, cel mai bine conturat personaj al Trilogiei nu este eroul principal, detectivul Mikael Blomkvist (un alter-ego al autorului), ci puştoaica Lisbeth Salander, după al cărei tipar sunt convins că vor mai apărea în curând zeci de personaje din ce în ce mai apropiate de variantele lor reale, mai ales că deja comuniunea om-computer e pe cale să se împlinească în era internetului.

Marketing literar

În România “Trilogia Millennium” s-a vândut în peste 100.000 de exemplare (pe plan mondial s-a vândut din 2004 şi până acum în peste 47 de milioane de exemplare) şi a avut parte de critici pozitive, unele totuşi mult prea sfruntate pentru a nu se demasca singure ca făcând parte dintr-o premeditată acţiune de marketing. Şi pentru că veni vorba de marketing: suedezii au ştiut să profite din plin de succesul mondial al cărţilor lui Stieg Larsson, reuşind să-şi promoveze, pe lângă acesta, o serie de scriitori de gen care încep să prindă din ce în ce mai bine pe piaţa mondială a cărţii.

Stieg Larsson – “Trilogia Millenium”
Volumul 1: “Bărbaţi care urăsc femeile”
Volumul 2: “Fata care s-a jucat cu focul”
Volumul 3: “Castelul din nori s-a sfărâmat”
Volumele au apărut în română la Editura Trei, în traducerea Elenei-Maria Morogan.

Sursa foto: Expo.se. Mai multe detalii despre autor găsiţi pe www.stieglarsson.com.

Cartea poate fi citită integral, în română şi engleză, pe blogul pe blogul constantincretan.wordpress.com.

Am mai scris pe aceeaşi temă pe www.antena3.ro şi bogdanpitaru.ro.

UPDATE: Încă un link pe acest subiect.

Iar în loc de cântece de sezon vă propun celebrul “Bolero” al lui Maurice Ravel, sub bagheta inegalabilului Sergiu Celibidache.

Maurice Ravel: “Bolero”. Dirijor: Sergiu Celibidache

“Concertul” va fi difuzat de HBO vineri, 24 decembrie, de la ora 21:00.

Filmul spune povestea dirijorului Andrei Filipov, căzut în dizgraţie la Bolşoi, dar care are acum ocazia să se reabiliteze artistic la Paris. O comedie excelente, cu un umor fin, dar trist pe alocuri, o poveste extraordinar de bine spusă cinematografic, cu scene impresionante şi, pe alocuri, memorabile. Actorii principali sunt: Aleksei Guskov şi Mélanie Laurent. Un film care merită văzut.

“Concertul” / “Le Concert” – Scena recitalului ţiganilor lăutari

Citeşte şi:
- Filmul “Concertul”, în regia lui Radu Mihăileanu, nominalizat la Globurile de Aur, la categoria “Cel mai bun film străin”.

- “Aminitri din epoca de aur: Tovarăşi, frumoasă e viaţa!” va fi difuzat de TVR 1 marţi, 21 decembrie, de la ora 22:15.

- “Aminitri din epoca de aur: Dragoste în timpul liber” va fi difuzat de TVR 1 miercuri, 22 decembrie, de la ora 22:15.

“Aminitri din epoca de aur: Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”

“Aminitri din epoca de aur: Dragoste în timpul liber”

Ziarul “Adevărul” publică mai multe opinii ale unor critici români despre poezia lui Adrian Păunescu. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, personaje care par să fugă de răspunderea unui verdict public în acest caz, şi o “scaldă” româneşte. Mai directe par poziţiile exprimate de criticii tineri, în cazul de faţă Paul Cernat şi Alexandru Matei, care au totuşi vitalitatea şi responsabilitatea unei opinii asumate. E drept, şi materialul din “Adevărul” pare unul doar însăilat, neprecizându-se câte din opinii sunt exprimate acum, după moartea lui Adrian Păunescu, şi câte au fost doar preluate din lucrări mai vechi.

Iată în continuare câteva din opiniile criticilor români despre opera lui Adrian Păunescu:

• Nicolae Manolescu:
  “Păunescu a fost de la început un poet adevărat într-o formulă care l-a dus către acest tip de imn închinat conducătorului iubit, o poezie retorică, o poezie vorbită, o poezie care se spunea mai bine pe scenă decât se citea în volume. Există, în imensa cantitate de versuri pe care a publicat-o, destule versuri remarcabile, dar asta până în anul 1989. Una peste alta, nu e o personalitate peste care să trecem foarte uşor, condamnând-o cu maximum de severitate sau lăudând-o cu maximum de indulgenţă.“

• Eugen Simion:
  “(…) puternicul, extraordinarul lui talent de a pune totul în versuri şi de a face ceea ce, în limbajul mai vechi al criticii, se cheamă «poezia tribului» (…) La lectură, ochiul criticului descoperă uşor dezarticulaţiile, dar ascultate, urechea înregistrează cu încântare şi spaimă tropotul frazelor colorate, căderea în ropot de grindină a cuvintelor.“

• Paul Cernat:
  “«Ultrasentimentalul» Păunescu a fost un vanitos vital, foarte talentat, care s‑a ambiţionat să atingă statutul de poet naţional încă din tinereţe şi a fost consacrat de publicul larg, cu sprijinul Puterii naţional-comuniste «liberalizate» pe care a legitimat-o la vârf. Uzura morală a talentului, etatizarea populistă sunt consecinţele evadării sale din nişa poeziei moderniste. (…) Păcatul său nr. 1 a fost, cred, lăcomia anexionistă.“

• Alexandru Matei:
  “Literatura pentru Adrian Păunescu se termină în clipa în care renunţa să se mai adreseze maselor. Acesta nu (re)cunoaşte dreptul literaturii de a se adresa celor puţini şi de a nu angaja idealuri sociale şi etice absolute. Cumva, Păunescu e, prin caracter, un fel de Jean-Paul Sartre care a scris doar poezie – Sartre scrisese orice în afară de poezie. Poezia lui Păunescu se transformă tot mai mult într-un discurs politic versificat după 1990 (Dinescu face la fel, dar în alt registru).“

Citiţi declaraţiile integrale ale criticilor despre poezia lui Adrian Păunescu pe site-ul adevarul.ro.

Orchestra dirijată de Daniel Jinga este formată din 68 de mebri, plus un cor de 32 de persoane. Preţul unui bilet este de 190 de lei.

În acest context, e aproape firesc faptul că cel mai recent roman publicat de Umberto Eco să apară deja în limba română la doar o lună de la lansarea ediţiei italiene. Este vorba de cartea “Cimitirul din Praga” (“Il Cimitero di Praga“), care a apărut în această săptămâna la editura Polirom, în traducerea Ştefaniei Mincu.

“Cimitirul din Praga” este un roman “misterios”, în stilul misterului erudit practicat de Eco în scrierile sale. Acţiunea se concentrează în jurul lui Simonini, un personaj atipic pentru orice societate, dar care îşi trăieşte povestea în paralel cu ficţiunea istorică a unei lumi aproape reală a sfârşitului de secol XX.

Cartea poate fi comandată pe site-ul editurii Polirom, unde poate fi citit şi un scurt fragment din acest roman.

Mai mulţi puritani au sărit imediat de fund în sus, până în biroul CNA, cerând sancţionarea “obrăzniciei”. Pentru că nu prea avea ce sancţiona, CNA (unde activează şi distinsul intelectual Dan Grigore) a ieşit din încurcătură eschivând dilema cu un avertisment adresat TVR, pentru nerespectarea pluralismului ideilor (sic!). Vorba lui Cristoiu, dacă îi iei în România un interviu lui Osama, trebuie musai să îi dai drept la replică lui Obama.

Făcătura CNA părea să fi pus batista pe ţambal, mai ales că Ion Cristoiu e un fericit atunci când pică în postura de victimă. Numai că, zece intelectuali români, în frunte cu Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, au sărit brusc şi aproape neverosimil în apărarea sa! E drept, nu făţiş, ci folosind întâmplarea ca pretext pentru a o apăra pe realizatoarea Eugenia Vodă de prigoana CNA.

Liiceanu şi Pleşu nu sunt cei mai buni prieteni ai lui Cristoiu, din contră. Aşa că gestul lor pare unul greu de înţeles. Numai că explicaţia reală vine din scrisorică. Cei doi, plus ceilalţi opt, au protestat acum pentru că n-au avut curajul să protesteze public atunci când, la moartea poetului Adrian Păunescu, televiziunile i-au ridicat acestuia osanale ce frizau regimul ceauşist defunct şi de tristă amintire.

Deci, chestiunea stă aşa: pentru că n-au scos nici psss când regimul comunist era adulat pe TV la moartea lui Păunescu, Liiceanu, Pleşu şi alţi opt intelectuali îi i-au apărarea realizatoarei Eugenia Vodă, care a fost sancţionată de CNA-ul lui Dan Grigore, pentru o emisiune în care gazetarul Ion Cristoiu a vorbit frumos de liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu!

Da, la fel ca întotdeauna, românismul a învins şi în această chestiune, în care până la urmă singurii fără nici o vină par a fi, curios lucru, doar defuncţii Păunescu şi Codreanu. Cam aşa se traduce şi în 2010 rezistenţa prin cultură a intelectualităţii româneşti, prea de mult balcanizate şi, de ce nu, de-a dreptul bagatelizate.

Fragment din emisiunea “Profesioniştii” de la TVR, unde Ion Cristoiu vorbeşte de Corneliu Zelea Codreanu:

Fragmente din scrisoarea celor zece intelectuali români: Marie-France Ionesco (Franţa), David Esr (Germania), Gabriel Liiceanu, Cristian Mungiu, Toma Pavel (SUA), Lucian Pintilie, Andrei Pleşu, Corneliu Porumboiu, Cristi Puiu, Silviu Purcărete:

• “Acum câteva săptămâni, cu ocazia funeraliilor lui Adrian Păunescu, majoritatea posturilor TV din România au făcut zile în şir apologia unuia dintre actorii principali ai unui regim totalitar vinovat de crime şi abuzuri.“

• “Extremismul, xenofobia, fundamentalismele de orice fel trebuie evacuate, iar când se manifestă, trebuie amendate prompt. Pe de altă parte, o asemenea precauţie nu este legitimă decât ca expresie a unui discernământ exercitat în deplină libertate. A contracara o ideologie pernicioasă în numele unei ideologii de sens contrar, izvorâtă din partizanat, calcul strategic sau înregimentare conformistă nu e de natură să rezolve lucrurile.“

Fragment din plângerea adresată CNA în chestiunea afirmaţiilor lui Ion Cristoiu:

• “Am aflat cu îngrijorare de difuzarea, pe primul canal al Televiziunii Române, a unei emisiuni realizate de dna. Eugenia Vodă şi difuzate pe TVR 1 la data de 21 noiembrie 2010, în cadrul căreia jurnalistul Ion Cristoiu a făcut unele afirmaţii inacceptabile cu privire la “moralitatea” lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România, personaj pe care l-a prezentat ca pe un erou romantic.“

Ion Cristoiu despre Gabriel Liiceanu (aprilie 1999):

• “Privindu-l pe acest mutant, pe numele lui din buletin Gabriel Liiceanu, am inţeles de ce scriitorii români din anii terorii staliniste acceptau să iscălească reportaje despre URSS, în care o ţară apărea ca un Rai, iar un popor, ca o comunitate de îngeri. Când aduceau notele lor de călătorie cinstite, în care-şi permiteau să observe că la Moscova e frig, dădeau peste nişte activişti în genul lui Gabriel Liiceanu. Vârâţi în cizme şi scurte din piele, aceştia citeau manuscrisele cu pistolul pe masă. Şi când nimereau peste vreo observaţie mai pământească despre mareaţa ţară a socialismului întindeau mâna spre pistol.“

Citeşte şi
- Te salut, generaţie de slugi.

“Portretul luptătorului la tinereţe” descrie povestea grupării lui Ion Gavrilă Ogoranu, care a rezistat în Munţii Făgăraş din 1947 până în 1960. Celelalte două filme din serie relatează povestea vieţii Elisabetei Rizea şi a fraţilor Toma şi Petre Arnăuţoiu.

“Portretul luptătorului la tinereţe”

Gala premiilor Globul de Aur va avea loc pe 16 ianuarie, la Los Angeles, fiind considerată un preambul al premiilor Oscar. Anul trecut, Globul de Aur pentru cel mai bun film a fost câştigat de “Avatar“, în regia lui James Cameron.

“Concertul” / “Le concert”

Detalii despre filmul “Concertul”, pe imdb.com.

• “Intelectualitatea română de rang înalt se împărţise cam în două: unii care au rezistat sau au plecat şi o parte de oportunişti, n-aş spune că erau majoritatea, care şi-au trădat ţara când au trecut de partea duşmanului ţării, Uniunea Sovietică şi a regimului instaurat de ea, că eram practic ocupaţi. Şi aicea găsim pe Călinescu, un exemplu, doctorul Parhon, academicianul Daicovici, Sadoveanu…“

• “Făceau coadă la Ambasada Sovietică, la poartă, să intre la diversele manifestări, şi-i vedeai: pe Sadoveanu, pe Călinescu, pe Bagdazar, treceai pe-acolo, pe şoseaua Kiseleff, şi se vedeau astea.“

• “Eram la televiziunea France3 în decembrie 1989, parcă eram al treilea crainic, mă chemau în fiecare seară. Acolo am văzut execuţia Ceauşeştilor. Zic: „E prima mare greşeală a noului regim care s-a instaurat în România. Omul ăsta trebuia să fie ascultat, are multe secrete care interesează pe toată lumea, trebuia judecat normal”. Acuma n-aş mai spune acelaşi lucru…dacă Ceauşescu trăia, probabil că acum ar fi fost senator.“

Citiţi integral interviul cu Dinu Zamfirescu pe site-ul românialiberă.ro.

Iată că în 2010 s-a făcut dreptate. Mario Vargas Llosa, după mine unul dintre primii trei scriitori contemporani ai lumii (după sau laolaltă cu Gabriel Garcia Marquez şi Salman Rushdie – doar primul laureat Nobel), a fost în sfârşit acceptat pe lista scurtă a câştigătorilor Nobelului pentru literatură. Cărţile lui Llosa au cucerit demult România, cu mult înainte de prima sa vizită la noi în ţară. În vremea comunismului romanele sale se vindeau pe sub mână, iar după 1990 au figurat în topurile vânzărilor, cu precizarea că, în ultimii ani, vânzarea cărţilor cu literatură de calitate a scăzut constant.

Săptămâna trecută Mario Vargas Llosa, ajuns la 74 de ani, a ţinut tradiţionalul discurs de acceptare a premiului Nobel în faţa Academiei suedeze. Intitulat “Elogiul lecturii şi al ficţiunii“, textul său este o declaraţie de dragoste adresată valorilor umaniste şi culturale şi un prilej de trecere în revistă a meritelor unor scriitori deveniţi deja clasici ai culturii şi civilizaţiei moderne. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, singurul motiv de mândrie rămâne amintirea în discursul lui Llosa a numelor lui Eugen Ionescu şi Emil Cioran, scriitori asimilaţi deja culturii franceze şi doar în parte recuperaţi de cultura română. Iată contextul nominalizării celor doi în discursul lui Llosa:

• “Am trăit în Parisul anilor ’60 când Sartre şi Camus erau în viaţă şi scriau, în anii lui Ionesco, Beckett, Bataille şi Cioran, invenţiei teatrului lui Brecht şi filmelor lui Ingmar Bergman (…) şi discursurilor, frumoase realizări literare, lui André Malraux şi, poate cel mai mare spectacol teatral din Europa acelor vremuri, conferinţelor de presă şi fulgerărilor olimpice ale generalului De Gaulle.“

Discursul lui Llosa mai conţine numeroase nume rostite admirativ, precum şi câteva precizări esenţiale despre ideologia sa actuală. Iată câteva fragmente din textul lui Mario Vargas Llosa:

• “Flaubert m-a învăţat că talentul înseamnă disciplină neabătută şi o mare răbdare. Faulkner, că forma – scrisul şi structura – înalţă sau împovărează subiectele. Martorell, Dickens, Balzac, Tolstoi, Conrad, Thomas Mann, că volumul şi ambiţia sunt tot la fel de importante într-un roman pe cât sunt abilitatea stilistică şi strategia narativă. Sartre, că un cuvânt este un act şi că un roman, o piesă de teatru sau un eseu, angajate în actualitate şi în cele mai bune opţiuni ale ei, pot schimba cursul istoriei. Camus şi Orwell, că o literatură dezbărată de morală este inumană, şi Malraux, că eroismul şi epicul sunt tot atât de posibile în prezent pe cât erau în vremea argonauţilor, a Odiseei şi a Iliadei.“

• “Deziluzia mea faţă de statism şi colectivism şi tranziţia mea spre democratul şi liberalul care sunt – care încerc să fiu – a fost lungă şi dificlă şi s-a datorat unor gânditori ca Raymond Aron, Jean-François Revel, Isaiah Berlin şi Karl Popper, cărora le datorez reevaluarea culturii democratice şi a societăţilor deschise.“

• “Detest orice formă de naţionalism, de ideologie provincială, cu vederi scurte şi exclusive, care reduce orizontul intelectual şi ascunde în sinea lui prejudecăţi etnice şi rasiste, întrucât transformă într-o valoare supremă, în privilegiu mortal şi ontologic împrejurarea fortuită a locului de naştere.“

• “Patria nu înseamnă steaguri, imnuri ori discursuri apodictice despre eroi emblematici, ci o mână de locuri şi oameni care populează amintirile noastre, dându-le patina melancoliei, senzaţia plăcută că, indiferent unde ne-am afla, avem o casă unde ne putem întoarce.“

• “Recunosc că, dacă le-am pretins tinerilor critici, pe care i-am invitat în decursul timpului să scrie cronică literară în paginile României literare, să fie „răi”, a fost spre binele lor. Vreţi să vă afirmaţi? Negaţi! În caz contrar, nu vă bagă nimeni în seamă. Alex Ştefănescu poate confirma de câte ori l-am rugat să pună Tichia de mărgăritar pe capul unor scriitori valoroşi când scriu cărţi proaste, nu doar pe capul unora nuli.“

Ulterior criticul nuanţează contextul acestor afirmaţii, Nicolae Manolescu susţinând că a făcut acest lucru pentru că laudele “au mai degrabă efecte negative“.

• “O lungă experienţă m-a determinat să fiu circumspect cu laudele. Au mai degrabă efecte negative. Am constatat, nu o dată, că sunt mai îmbătătoare decât vinul. Un confrate a reluat relaţiile compromise cu mine doar fiindcă am declarat public, lucru pe care nici măcar nu-l spuneam prima oară, că e un mare scriitor. Mi-a fost refuzată de un altul o prefaţă, pe care, de altminteri, mi-o solicitase, fiindcă nu era la fel de elogioasă ca un comentariu anterior la cărţile lui.“

Atât Nicolae Manolescu, cât şi Alex Ştefănescu şi-au lansat recent câte o Istorie a literaturii române.

Citiţi editorialul lui Nicolae Manolescu pe site-ul revistei România literară.