“Păi.. despre ce vorbim noi aici, domnule?” Despre Marcel Iureş în rolul lui Moromete, cel mai bun rol al momentului din teatrul românesc

2 martie 2015 | 0

Moromete al lui Marin Preda e unic. Acest personaj fabulos te bântuie şi te domină în egală măsură după ce ai străpuns toate paragrafele din “Moromeţii”, unul din romanele de referinţă ale literaturii române. Şi totuşi, filmul din 1987 al regizorului Stere Gulea îţi înfige în memorie un alt Moromete, unul aparent ireversibil, de care nu mai ai cum să scapi întreaga viaţă, prin rolul atins de geniu pe care-l face Victor Rebengiuc în această peliculă.

Şi, iată, când părea că totul e definitiv şi irevocabil în destinul lui Moromete, apare o piesă de teatru ce aduce un al treilea reper din viaţa acestui covârşitor personaj al spaţiului nostru artistic. Şi asta nu datorită piesei în sine, una mai degrabă modestă, ci datorită unui rol copleşitor făcut de actorul Marcel Iureş. Şi când spun copleşitor, mă gândesc de fapt că asistăm, poate, la unul dintre cele mai bune roluri din toată istoria teatrului românesc. Şi, cu siguranţă, la cel mai bun rol din actuala stagiune.

Am văzut multe interpretări şi momente memorabile pe o scenă de teatru. Încă din anii ’90, l-am văzut pe viu chiar pe Marcel Iureş, în rolul-reper din “Richard al III-lea“, în regia lui Mihai Măniuţiu. Am aşteptat luni întregi să prind un bilet la “Puricele” în regia şi interpretarea lui Horaţiu Mălăele, poate cea mai vie comedie care s-a jucat pe o scenă autohtonă. I-am văzut pe Victor Rebengiuc, Ion Caramitru şi, mai ales, pe Andreea Bibiri (vezi AICI de ce), în “Şase personaje în căutarea unui autor”, regizată impecabil de Liviu Ciulei. Tot din anii ’90 am rămas cu amintirea unui recital fără cuvinte al Valeriei Seciu, în “Pescăruşul” lui Cehov, regizat de Cătălina Buzoianu. Şi am simţit furnicături până-n coate şi mai sus în duelul fabulos dintre Radu Beligan şi Ion Lucian din piesa “Supeul”, interpretată pe scena Odeon-ului de altădată.

Amintesc în acest context şi câteva spectacole colective de referinţă – ceva mai recent “Omul pernă”, al lui Radu Afrim (detalii AICI), dar şi “Au pus cătuşe florilor”, ori “La ţigănci”, din epoca de aur a regizorului Alexander Hausvater sau “Oedip“-ul lui George Enescu, reinventat de Andrei Şerban la Opera Română. Toate aceste scene şi roluri, adevărate fenomene artistice nepieritoare, sunt acum uşor eclipsate, fie şi doar prin forţa dată de puterea prezentului, de rolul lui Moromete interpretat pe scena Teatrului Act din Bucureşti de Marcel Iureş.

De fapt, piesa nici măcar nu îl aminteşte în titlu pe Moromete. Are un nume aşa… mai postmodern: “Păi.. despre ce vorbim noi aici, domnule?” Regia îi aparţine lui Alexandru Dabija, iar textul e scris de Cătălin Ştefănescu, unul dintre cei mai la modă oameni de cultură ai generaţiei tinere. Şi pentru că e la modă, e şi veriga slabă a momentului.

Dacă Alexandru Dabija îşi face impecabil datoria, ca de obicei, fără inovaţii memorabile, dar fără niciun moment lăsat la întâmplare, scenariul, sau mai exact textul scris de Cătălin Ştefănescu suferă de fracturi de logică, uneori nu are cursivitate sau rămâne ancorat fără rost în şabloanele romanului lui Preda.

În aceste condiţii, cu atât mai uluitor pare rezultatul final predat la cheie spectatorilor de cei doi actori: George Mihăiţă, în rolul lui Cocoşilă şi, mai ales, Marcel Iureş, în rolul lui Moromete. În privinţa primului, putem vorbi aici chiar şi de “rolul vieţii”. Un George Mihăiţă coborât de pe scena Teatrului de Comedie într-un rol tragi-comic ce acaparează scena cu profunzime şi inspiraţie. Un George Mihăiţă care îi dă replica impecabil lui Marcel Iureş şi care, cel puţin în debutul piesei, are momente când ţine de unul singur, pe muchie de cuţit, destinul acestei piese eveniment. Dacă nu era Iureş, puteam spune că Mihăiţă a reinventat “Moromeţii“. Aşa, spunem că Iureş, Marcel Iureş, l-a reinventat pe Moromete.

Cu un debut bine dozat în piesă, moderat până la marginea anostului, Marcel Iureş preia în fiecare minut destinul unui Ilie Moromete atemporal, pe care îl creşte şi auto-defineşte cu paşi limpezi de vals înspre acurateţea unui personaj de neuitat. Ca spectator, nu ai cum să mai uiţi vreodată interpretarea lui Iureş din scenele finale, când totul începe să tremure în această poveste: vorbele, chipul, paşii, zâmbetul, jocul magnific al privirii. Actorul s-a confundat cu personajul, actorul este personajul, iar scena devine însăşi scena lumii pe care se joacă acum destinele tuturor personajelor de geniu.

În această piesă Marcel Iureş e Moromete aşa cum poate că nici Marin Preda nu şi l-a închipuit. E un Moromete care pare mai copleşit şi mai viu ca niciodată de ceea ce regăseşte în jurul său, e un Moromete care dă un sens nou istoriei şi care trăieşte cu patimă şi multă durere suferinţa aflată mereu lângă noi, la marginea lumii.

Marcel Iureş în rolul lui Moromete nu poate fi povestit, el trebuie văzut şi, mai ales, simţit. Atunci când piesa se termină şi tu, simplu spectator, păşeşti afară, rămâi de fapt încă pentru multă vreme înăuntru. Este un moment magic de care avem parte acum, în prezent, lângă noi. Este un mic miracol şi, după cum am mai spus, cu siguranţă este cel mai bun rol al momentului din teatrul românesc.


Sursa foto: teatrulact.ro

TEATRUL ACT, BUCUREŞTI – “PĂI… DESPRE CE VORBIM NOI AICI, DOMNULE?
de Cătălin Ştefănescu după romanul “Moromeţii” de Marin Preda
Cu: Marcel Iureş şi George Mihăiţă
Regia: Alexandru Dabija
Coloana sonoră: Ovidiu Păcurar
Muzica: Răzvan Mirică

Durată: 75 min (fără pauză)
Data premierei: 3 martie 2014

Detalii despre piesă, pe site-ul teatrulact.ro.

Comenteaza